Fata
de piatră
A fost odată o prinţesă. Şi stătea
această prinţesă cocoţată pe un vârf de munte. Se credea cea mai frumoasă
prinţesă din lume. Nimeni nu reuşea să ajungă până la ea.
Zilele treceau,
anii zburau, iar pe prinţesă tot pe stânca cea înaltă o puteai zări. Numai că,
în mândria ei, prinţesa se simţea tot mai singură.
La un moment dat,
chiar a vrut să coboare din vârful muntelui. Dar a rămas surprinsă când a văzut
că nu se mai putea mişca: picioarele ei se împietriseră de- atâta timp. Din
fericită precum se credea, prinţesa a devenit tot mai tristă. Acum stătea cu
privirea pierdută, iar gândurile- i zburau şi colindau întreg Universul.
Odată, trecu pe
acolo un Zburător. Văzu cât de frumoasă era acea prinţesă şi se îndrăgosti, pe
loc, de ea. Se apropie, în zbor, de ea şi începu s- o privească cu intensitate.
O privea şi nu se mai sătura privind- o.
Ochii prinţesei
clipiră şi, dintr- o dată, şiroaie de lacrimi începură să- i curgă. Lacrimile stropiră picioarele
împietrite ale prinţesei. Încetul cu încetul, picioarele îşi reveniră din
amorţire. Începură apoi, să- i crească aripi. Fericită, prinţesa îşi luă
zborul. Zbură de câteva ori împrejurul stâncii pe care stătuse nemişcată atâta
timp, apoi plecă pentru totdeauna. În sfârşit ... era liberă.
Fiinţa de lumină
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu